In munca cu subconstientul, consider ca e util sa ne amintim ca "unii" considera ca "Fiecare om are un pret, pentru care poate fi cumparat".
Daca "realizam" ca, pana la nivelul cel mai inalt, exista o anume "entitate" care detine toti banii planetei -nu importa cine ar fi- atunci vom realiza si faptul ca pentru el nu conteaza unde/la cine se duc acei bani, ci doar faptul ca pentru o anume "suma" te-a cumparat.
Ce anume cumpara? Libertatea ta, faptul ca nu te mai trezesti cand vrei tu, ca un timp suficient de lung iti populeaza viata cu ALTCEVA. Ca ii acorzi ATENTIA si deci ENERGIA vietii tale. El stie bine ca hipnoza in care te-ai bagat prin "vinderea ta", face ca si restul vietii tale sa nu mai valoreze mare lucru.
Acum veti crede ca diferentele de "salarizare" provin din "noroc" sau "calificari" sau n argumente logice...fals!
Daca aveti atentia fie sa observati fie sa experimentati, veti vedea ca sunt cazuri in care puteti solicita cu "obraznicie" un "pret' si vi se va da. Abia atunci veti intelege cat de adevarat este ce incerc sa va spun aici.
Exact pe acest principiu functioneaza si relatia voastra cu agatamentele mental/emotionale.
Zici ca te-ai trezit, ca ti-ai luat responsabilitatea de creator al propriei vieti si te trezesti cu cate o emotie/gand care incepe sa "liciteze". Vrei sa il pastrezi, e perfect, dar atunci... asta e pretul libertatii tale. Acolo vei duce ATENTIA si deci ENERGIA vietii tale.
Nu ai cum sa pacalesti. La un anumit nivel este chiar un "targ cinstit". TU NU ESTI acea emotie /gand dar...O VREI! Logic ca trebuie sa platesti, nu? Oare de ce a zis Iisus ca "nimeni nu poate servi la doi stapani"? Inima ta e LIBERA, mintea ta te vrea scalv, iar tu va trebui sa ALEGI cu care din ele mergi!??
Desigur ti se va insinua ca sunt "vanzari onorabile"?
Chiar crezi? http://punctulzero-octavian.blogspot.com/2011/12/care-este-pretul-tau.html#comment-form
Discuţii despre 2012 cu Arhanghelul Metatron si Lord Buddha
Vă amintim că una dintre metodele cele mai eficiente de conectare la vibrațiile înalte este meditația. Întocmiți-vă un program zilnic de meditație în timpul căruia încercați ca măcar pentru căteva zeci de minute să vă întrerupeți preocupările și să vă goliți mintea de toate gândurile. Rămâneți interiorizați și încercați să nu vă gândiți la nimic. Cu cât veți reuși o golire a minții mai completă și pe un timp mai îndelungat, cu atât veți crea un spațiu (îl putem numi chiar vid) mai mare care va fi ocupat de inaltele frecvențe ale luminii-iubirii. După o anumită perioadă de timp, veți constata că intrarea în starea de meditație se realizează din ce în ce mai ușor iar izolarea de mediul înconjurător va fi mai lesne de obținut.
Pe măsură ce veți obține o mai mare elevare a ființei voastre, veți constata anumite schimbări sau imbunătățiri ale percepțiilor, capacității de gândire, înțelegerii și cunoașterii. Veți sesiza că vă apar abilități pe care înainte nu le aveați; o memorie mai bună, un proces de reamintire a unor evenimente uitate sau petrecute chiar și în alte vieți, un sentiment de deja vu, atunci când vă veți afla în locuri sau cu persoane cu care ați mai avut de-a face cândva. Practic, vălul care vă separă de trecut se va subția, ceea ce va face ca fleshuri de evenimete din alte vieți să vă reapară în minte. Teoretic se crează posibilitatea de a vă reaminti din ce în ce mai clar și mai complet viețile prin care ați mai trecut. O altă caracteristică ce va apărea în ființa voastră va fi cea legată de anumite schimbări de atitudine, de credințe și chiar de preferințe culinare. Veți constata că vechile seturi de valori nu vă mai corespund. Veți deveni mai plini de compasiune, mai înțelegători și mai toleranți. SURSA: http://lightworkers.org http://spirituletern.blogspot.com/2011/12/discutii-despre-2012-cu-arhanghelul.html
Transmis de Jennifer Hoffman .....Deci, intrebarea nu este daca putem trai fara timp, ci daca santem pregatiti sa
ne permitem sa traim in acest vast, nelimitat si nefamiliar teritoriu. Timpul este intretesut cu ciclurile noastre, cu ADN-ul emotional
, cu dinamicile grupului de suflet si cu fiecare alt aspect al calatoriei vietii noastre, deoarece toate acestea sant elemente ale
densitatii. Deci, atunci cand nu santem impamantati in timp, noi permitem noii curgeri energetice sa devina parte din invatarea
noastra care inlatura densitatea si ne aseaza pe o cale unde rezultatele se schimba si curg mai repede si adesea in directii
diferite. Cand ne aflam la acest nivel , putem vedea rezultate instantanee si ne putem trai viata in feluri noi si diferite, fara lupta
care este inerenta in cadrul timpului. Si in curgerea non-timpului, dorintele inimii si sufletului nostru si calea vietii noastre devin
una si aceeasi, pentru a crea cerul pe pamant.
Sursa : www.lightworkers.org http://alessandragrigorescu.blogspot.com/
Multi oameni experimenteaza valuri
puternice de frica. Fricile de
necunoscut. Fricile de schimbare. Fricile datorita nesigurantei. Frica
de a pierde controlul. Aceste
frici si nesigurante sant pur si simplu
iluziile finale ale dualitatii, totusi se simt foarte reale pentru cei
care le experimenteaza.
Acestea sant fricile si nesigurantele care ne
tin prinsi in vechile tipare. Acestea se simt ca si cum ar fi fricile
noastre personale ,
totusi, tot ceea ce simtim sant fricile colective
care inca plutesc de-a lungul planetei, cautand locuri pentru a se
ancora. Asadar,
daca stam in calmul furtunii ca cei Adevarati, nu vom
fi infricosati si vom fi capabili sa vedem si sa primim oportunitatile
de aur
care vin spre noi.
Totul devine foarte accelerat si se petrece fara efort la locul potrivit. Oamenii care sant deja in noile lor taramuri, se simt
mai profund acasa, decat inainte. Ei simt un entuziasm crescand si un val de creativitate. Odata ce santem in pozitie in noul
nostru
taram, cu oamenii potriviti, va exista o manifestare aproape
instantanee a adevaratelor noastre vieti. Sa nu asteptam sa o
facem mai tarziu.Timpul este CHIAR AICI - CHIAR ACUM. Noua MUA a inceput !
Sursa :www.lightworkers.org
Oboseala pe care am resimţit-o după cele mai bine de trei ore cât a durat interviul cu Claudiu Bleonţ a fost una ale cărei veleităţi curative le uitasem cu desăvârşire. Mi-am adus aminte de iernile din copilărie, cu zăpada de un alb ireal cu care mă trezeam dimineaţa în ferestre. Mi-am amintit de bucuria acelor zile speciale, de oboseala pe care o acumulam de-a lungul lor, când, neînvinşi de frig şi de hainele ude până la piele, de obrajii arşi de ger sau de mânile cu degetele amorţite până la pierderea controlului asupra lor, eram învinşi în cele din urmă de înserarea care se depunea ca o pulbere albăstrie peste cartier şi de vocile mamelor care ne chemau de la balcoane. Ei bine, ajuns în casă, toropit de căldura (încă existentă) din apartament, mi se strecura în oase dulceaţa acelei oboseli care nu era o oboseală a cărnii, ci a fericirii de a fi copil şi de a mă putea bucura în continuare de jocurile copilăriei. Exact această formă de oboseală am resimţit-o când, aflat încă într-un fel de transă intelectuală, m-am despărţit de Claudiu la intrarea în staţia de metrou din dreptul străzii Batiştei. Am trăit o re-amintire a ceea ce am fost cândva, într-un timp cu clipele estompate în istoria personală, o des-morţire a setei de cunoaştere şi de aventură. Interviul cu Claudiu chiar asta cred că a fost: o aventură în neconvenţional. De aceea vă invit să citiţi această primă parte care este, dincolo de convenţii şi de întâmplări spuse sau doar sugerate, un amplu exerciţiu de inteligenţă. Gelu Diaconu: Marii gânditori şi-au pus întrebarea: ce este lumea? Prima întrebare pe care vreau să ţi-o pun ar fi axată pe ideea următoare: ce este oraşul? Sau, dacă vrei, este oraşul o lume? Mai ales că, din punct de vedere strict demografic, un oraş poate îngloba în el o lume anterioară. Claudiu Bleonţ: E o lume plină de lumi. Eu cred că fiecare cetăţean al planetei e o lume, o cultură de informaţii, de tradiţii, şi în permanentă desfăşurare, şi în transformare. Un oraş pentru mine e şi o oază. Faţă de oraş mă definesc şi activ, prin ceea ce decid să fac, cum mă poziţionez, atitudinile pe care le iau, şi în acelaşi timp sunt şi receptiv, pentru că fiecare oraş are energii şi vibraţii specifice. Le-am simţit în turneele pe care le-am făcut, m-am văzut în acelaşi timp determinat, atât receptiv, cât şi prin soluţiile din ele, de a răspunde la această determinare ca specific locului. Când am fost în Lisabona ca să joc „Trilogia antică” am simţit într-un fel, când am fost la Festivalul de la Edinburgh am simţit şi am reacţionat într-un fel, când am fost la Sao Paolo am simţit şi interacţionat într-un fel. GD: Deci există o identitate a oraşului care influenţează indirect. CB: Da. Aş spune aici că trebuie să o vedem, relaţia asta, esenţial, de atitudine justă, de respect. Sunt influenţat de Bucureşti şi influenţez Bucureştiul. Nu mă pun în prim-plan cu această afirmaţie, ca respectivul X egal Claudiu Bleonţ, ci efectiv ca un om printre oameni. Oraşul ăsta arată aşa şi pentru că eu sunt în el, răspund în el într-un fel, mă mişc într-un fel, îl respect într-un fel. Iubesc Bucureştiul. Iubesc România. Dincolo de această afirmaţie nu încap justificări. Această relaţie de iubire e o tensiune, creativă, vie, în permanentă mişcare. Mă bucur că Centrul Vechi începe să aibă forma pe care o are. Chiar ieri sau alaltăieri seară am trecut pe acolo, şi am avut o viziune, prin spatele muzeului de istorie, unde erau felinarele puse, am avut aşa o viziune ca şi cum ar ninge şi ar fi pline de zăpadă. GD: Ca şi cum te-ai fi întors în timp, ca şi cum ai fi văzut ce a fost? CB:Nu ştiu cum a fost. Mă bucur de cum arată acum. Şi că este în mişcare. Practic Centrul Vechi mărturiseşte povestea României de azi. GD: De acolo a pornit de fapt totul. CB: Da, există ceva adânc care va ieşi la iveală, care va căpăta forma timpului pe care îl parcurgem, a noului care intră în viaţa noastră şi ne cere, ne impune să îl înţelegem, să-l acceptăm, să-l tolerăm, să-l câştigăm zilnic pentru a ne defini identitatea. Un oraş ca ăsta poate să fie stresant. Am avut de multe ori şi am câteva spaţii în România în care am găsit o concretă linişte, un mediu dintr-acela geografic şi uman care făcea spaţiul respectiv. Într-una din zile, când Bucureştiul aveam eu senzaţia că mă sufocă, pentru că eram eu sufocat de proprile mele trăiri şi atitudini, aş fi vrut să fug acolo, în acel loc. O voce interioară mi-a spus: de ce te-ai duce acolo? Am zis: pentru că acolo e linişte, acolo o găsesc gata pusă pe tavă. Şi undeva tot vocea conştiinţei mi-a spus: deci recunoşti că liniştea asta şi armonia pe care le cauţi reprezintă o stare care merită realizată fiind în viaţă. Şi am zis da, iar în momentul ăla tot vocea îmi spunea: păi e bine să o realizezi acolo unde pare că nu se poate întâmpla, pentru că e o chestie de condiţie umană, la care lucram. În felul meu cred, am ajuns aşa, în ani de zile – îmi place Zorba foarte mult, poate pentru că-mi place mitul lui Sisif foarte mult. Există în viaţa mea ca actor forma fixă: eu am un text, am o regie, la care am subscris afectiv şi sentimental şi mental, şi lucrez ca să-i dau viaţă. Dar ea e fixă, e o formă fixă. Caţavencu nu seamănă cu Richard al III-lea, Richard al III-lea nu e Amadeus. Şi trebuie să mă ţin de acest lucru. Şi am văzut că în acest demers de multe ori mi s-a întâmplat să văd părţile negative, care erau în mine: oboseala, frustrarea… GD: Frustrare de ce? CB: Păi uite concret: repetam „Apus de soare”, la aniversarea a 500 de ani de la moartea lui Ştefam cel Mare, o piesă care nu s-a mai pus din anii ’60, ’70, cam aşa. La premieră au venit preşedintele Iliescu, patriarhul Teoctist, guvernul Năstase. Era, în direcţia lui Săraru, un eveniment de marcă în cultura românească, în regia lui Dan Piţa. Mai aveam câteva zile până la premieră. În sală urmau să fie oameni care jucaseră la respectivul timp rolurile. Eu jucam doctorul Şmil, rol pe care îl jucase maestrul Radu Beligan, şi urma să ne întâlnim, să ne predăm într-un fel ştafeta peste ani. Mai era şi Carmen Stănescu, mulţi actori care veneau din timpul ăla. Şi eram într-un moment, urma să intru în actul II, pentru că aşa scrisese Ştefănescu Delavrancea, şi nu îmi vedeam ieşirea. Asta apropo de ce spuneam şi cu momentul ăla în care îmi căutam liniştea şi voiam să o găsesc în altă parte în loc să o creez în mine, să o descopăr în mine, să o realizez în mine. Şi la un moment dat am ridicat capul. Eram întunecat, de luni de zile stăteam în teatru, au fost şi părţi bune, pentru că am stat foarte apropiaţi între noi ca şi colegi. GD: Se suprapunea cumva starea asta şi cu rolul pe care îl interpretai. CB: Da, era unul fragil, un om dintr-o altă cultură, un evreu care voia să-l sprijine pe Măria-sa Ştefan cel Mare, însă aici nu era rolul, ci era condiţia mea, condiţia umană. La un moment dat am ridicat capul înspre tavanul sălii mari a Teatrului Naţional şi, pe cuvântul meu, vocea conştiinţei, care se spune că este vocea raţiunii, cum e textul lui Jean Cocteau, exact aşa am auzit-o în interiorul meu, eu dialogând cu mine: băi omule, nici măcar nu ai îndrăznit să visezi vreodată că vei ajunge pe scena Teatrului Naţional! Cu mâna pe inimă o spun: nu am visat acest lucru, nu îndrăzneam să visez la asta. Eu am terminat în 1983. Din clasa a unsprezecea am fost în Pod, la dl Naum. Eu nu credeam că voi ajunge să joc cu Dinică, cu Moraru. GD: Dar erai deja consacrat când ai terminat. CB: Ştiu, da, dar nu uita un lucru: gândeşte pornirea, înainte de a-l fi întâlnit pe Naum, înainte de a fi ajuns absolvent, înainte de a fi repartizat la Petroşani, înainte de a lucra cu Dan Piţa, înainte de a lucra cu Andrei Şerban, Vlad Mugur, Pintilie, Ciulei, înainte de asta. Eu nu am îndrăznit să visez pentru că mi se părea incredibil. Nu crezi, când pleci în călătoria spre Everest, niciunul, nici Hillary, nici Tenzing, nu visau că vor ajunge să pună steagul acolo. Rămâne o explorare, o aventură. S-ar putea sau nu s-ar putea. Şi am fost urmărit de această întrebare, pentru că, de exemplu, am lucrat cu Andra Negulescu, am lucrat cu Romanian Golden Team, echipa de mari sportivi care au câştigat medalii olimpice, cu gimnaştii noştri, şi am întrebat-o într-o zi chiar pe Oana Ban: Oana, ştiai că o să câştigi o medalie olimpică de aur? Şi mi-a spus: Nu. Ei, nici eu nu credeam! Şi acum eram pe scena Teatrului Naţional şi vocea mi-a zis aşa, eu mi-am zis: nici nu ai îndrăznit să visezi să ajungi pe această scenă şi acum eşti aici şi îţi pute. GD: Şi ai îndoieli… CB: Nu! Îmi puţea! Nu-mi plăcea! Ce se întâmplă? Sunt angajat, îmi cere şeful să fac! Şi în momentul ăla, când am realizat profund întrebarea asta, s-a schimbat structura şi am renunţat şi am zis: sunt aici. E foarte greu, şi asta nu e legat de oraş. Noi tot timpul spunem, din cauza oraşului, din cauza condiţiei, din cauza nevestei, din cauza familiei, din cauza guvernului, din cauza istoriei României, din cauza a X lucruri. Tot timpul dăm vina pe celălalt. De-aia spunea Jean Paul Sartre: iadul sunt ceilalţi. Pentru că undeva, în loc să-mi asum, când eu am o relaţie disfuncţională cu mine în condiţia asta, să mi-o asum, să spun, băi dar, ia stai mă, că sunt lucruri frumoase, uite, stăm la un ceai, vorbim despre viaţă, eu să rămân cu mintea scindată că ce aş vrea, unde, de ce nu sunt realizat etc. GD: Eu te cunosc de foarte multă vreme, pentru că apropo, să facem o mică paranteză aici, am fost sedus de „Concurs”. A fost filmul anilor mei de tinereţe, alături de creaţiile lui Daneliuc, „Proba de microfon”, „Croaziera”, „Glissando” etc. Dan Piţa mi-a oferit atunci o altă viziune asupra lumii. Actorii care au pus în scenă această viziune au reuşit să mă tragă în lumea lor, efectiv, şi mi-am spus, stai puţin, aici trag linie, până aici a fost ce a fost, am trăit cum am trăit, eram ieşit din adolescenţă practic, deşi aveam aproape 20 de ani, şi descopeream o altă lume. Or, asta i s-a datorat şi lui Claudiu Bleonţ, care a făcut acel rol oarecum secundar, dar un rol mare. Iar după aceea a urmat „Pas în doi”. CB: Uite acum vreau să spun, apropo că ne referim la oraş. Lucrurile alea au fost făcute într-un context. Când cineva îmi spune: ce legături sau care sunt trăirile tale vizavi de momentul ăsta, pot să-i spun, sincer, eu am participat activ la ele, am jucat, am făcut ce ştiam, cum ştiam, ce puteam, şi în acelaşi timp am fost şi definit de context. A fost rodul momentului de întâlnire, în care şi istoria României şi-a jucat partea. GD: Un astfel de film, cum a fost „Concurs”, de pildă, nu putea fi creat decât într-o anumită conjunctură, deci nu putea să existe decât în lumea de atunci. De aceea aş vrea să te întreb, ca să facem o paralelă între existenţele astea precare ale oraşului, cum era Petroşaniul pe vremea aceea, cum era să joci pe scena unui teatru unde venea un anumit tip de spectatori. CB: Dacă ar fi să denumesc cuvântul cheie în chestia asta, pot să-l traduc aşa: puterea de a îndura. Calitatea de a face munca şi de a îndura condiţiile, de a le transforma în ceva creativ. Sincer îţi spun: când am ajuns cu Magda Catone, eram pentru prima dată, mergeam în Petroşani, noi jucăm „Un bărbat şi mai multe femei” de treizeci de ani, la anul aniversăm această vârstă a acestei legende. Ieşeam din Livezeni, se crăpa de ziuă, adică era şase dimineaţa, încă era întuneric, şi îţi dau cuvântul meu, am avut lacrimi în ochi şi am avut o viziune: o pasăre închisă într-o colivie. Am avut, aşa, o secundă, o astfel de viziune. Ne-am dus acolo, stăteam în gazdă la familia Barbu – am stat şapte ani, eu, în gazdă la ei. Ne-au oferit casă acolo, dar nu am vrut să-mi iau. GD: Ion Barbu, caricaturistul? CB: Da. Sunt trei fraţi şi o soră. Mari premii internaţionale, şi el, şi Ion, şi Mihai. Eu îi ştiu de mici. Şi am ajuns acolo şi vreau să spun că au fost momente când în ochi îmi sărea greul. Luam raţia în Petroşani şi le-o dădeam lor. Plecam în turnee câte o lună de zile cu Magda prin ţară şi ne luam raţia şi le-o trimiteam. Stăteam în hoteluri şi ne încălzeam cu reşoul. GD: Magda era cu Şerban Ionescu atunci? CB: Da, ea era cu Şerban, eu eram căsătorit cu Irina Tapalagă. Magda a avut atunci o sarcină pe care a pierdut-o pe drumuri. Aveam spectacole în Deva şi a trebuit să se interneze din cauză că a avut un avort spontan, din cauza frigului, a condiţiilor, a stresului şamd. Imaginează-ţi că ne-a fost foarte greu şi de fiecare dată găseam – ăsta a fost antrenamentul pe care l-am făcut în anii ăia şi pot să spun că de aceea mi s-a întâmplat să văd că în fiecare situaţie există ceva pozitiv, fain. Veneam după câte un turneu dintr-ăsta de o lună de zile şi mă vedeam transformat în interiorul meu şi parcă crescusem, ceva crescuse în mine. GD: Şi Noica vedea ceva bun în orice situaţie. CB: Asta apropo de ce spuneam despre mitul lui Sisif. Omul ăla este condamnat să urce un bolovan în vârful stâncii, iar bolovanul va cădea. Iar îl urcă, iar coboară. Apropo de Albert Camus, care spunea: nu pot să-mi imaginez decât că de la un moment dat, fiind condamnat veşnic să faci asta, ce apare? La un moment dat Sisif cred că începe să râdă, iat totul îi devine lejer, dar nu se poate obţine lejerul decât cunoscând ce e greu. Practic omul este făcut să studieze, să-l conţină opusele. Într-un fel, Bucureştiul este un opus al liniştii, libertăţii, ordinii, mediului curat, naturii. Şi în acelaşi timp în el poţi să transformi asta, să o duci în interior, deci să fie într-un super-oraş, într-un megalopolis, în care tu să te simţi că de fapt eşti într-o oază, pentru că e ceva dinăuntru. Sunt oameni în cultura şi în tradiţia românească care au suferit groaznic, au stat în puşcării, deci practic istoria i-a pus în condiţia asta. Au fost oameni care şi-au ales drumul spre mânăstire, mă gândesc la părintele Cleopa, părintele Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, persoane pe care le-am cunoscut. Într-un program de viaţă dur, nu spun altceva, şi-au găsit liniştea, pacea interioară. L-am întrebat pe părintele Ioanichie: da, zic, şi acum ce facem, venim toţi la mânăstire? Şi mi-a spus părintele: Nu, noi suntem biserica văzută, de aceea ne încingem cu centuri, cu pafta militară. Voi sunteţi biserica nevăzută. Şi din momentul ăla am început… şi de multe ori… a, mi se întunecă şi mie minţile, sunt şi eu, fiind om, sunt vulnerabil. Şi apar tot felul… un gând… îmi schimbă starea… Se întâmplă asta. În acelaşi timp lucrurile astea trebuie să le diger, să le cern. GD: În condiţiile astea, cum suporţi ideea de persoană publică, de om care este recunoscut pe stradă, cum suporţi privirile care se întorc după tine, pe oamenii care te opresc? CB: E un exerciţiu, e un registru de bază pe care l-am practicat în Pod, şi pe care acum l-am regăsit, pentru că la un moment dat, prin anii ’70, Cătălin Naum a avut un turneu cu teatrul Podul şi au fost şi au văzut evenimentul, fenomenul Jerzy Grotowski în Polonia, la Wroczlaw. Noi practic am crescut în Pod, eu eram elev, eram coleg acolo cu studenţi mai mari decât mine, la litere, filologie-filozofie, teologie, arte plastice, conservator, aeronave, construcţii de maşini etc. GD: Deci o lume foarte eterogenă. CB: Exact. Oamenii ăia erau prinşi acolo în nevoia de a studia prin teatru, de a studia. Eu nu am carnet. Merg mult cu metroul, pe jos, cu tramvaiul, cu taxiul. M-am simţit printre oameni asumându-mi condiţia umană. Chiar a fost interesant, că după ce a fost momentul de la conferinţa de presă când mi-am dat chiloţii jos, am conţinut şi am avut şi din priviri, şi din vorbe şi din atitudini răspunsuri pe măsura fiecăruia care a putut şi a decodificat, fiecare şi-a reprezentat gestul meu într-un anume fel. GD: Chiar voiam să te întreb ce părere ai despre ipocrizia umană şi despre această tendinţă a omului de a se ascunde? CB: Frica. Este vorba de frică. GD:Eu am anticipat oarecum acest răspuns şi de aceea, gestul tău, care pentru unii a fost şocant, pentru mine a fost unul firesc. CB: Noi ne purtăm ca nişte copii. Aşa mergem la plajă. GD: Deci nu a fost vorba de exhibiţionism. CB: Nu. Cineva m-a bănuit că vreau să fac reclamă spectacolului, şi am spus: eu în momentul acela vorbeam despre Richard al III-lea, în acelaşi timp, ceea ce spuneam, de frustrări, de momentele de întunecare interioară, sunt momente cu care noi ne luptăm. Richard al III-lea este un personaj întunecat pentru că el nu poate să regăsească iubirea pe care el şi-ar dori-o într-o anumită formă. Nu e mulţumit de forma lui fizică, are o cocoaşă, un picior mai lung decât celălalt, iar braţul ăsta seamănă cu un ciot. El zice: domnia dragostei îmi va fi neîngăduită, nu pot să mă eliberez, să mă echilibrez decât luînd coroana. Din cauza acestui demers el ajunge să omoare o groază de oameni în jur. Neacceptarea condiţiei pe care o avem. E un lucru dur să-i spui unui om: băi, tu vorbeşti, că tu eşti realizat, eşti actor etc. Tot ce-am realizat este dintr-o acceptare şi a neputinţelor mele. Nu am putut să mă fac medic, pentru că nu îmi intra în cap biologia, nu mă bucuram de fizică, de chimie, de-abia într-a douăşpea am început să intuiesc ceva din fizică, dar formulele mă strângeau. Nu am putut să continui partea de filologie, pentru că am făcut practic 12 ani de liceu german, deci germana e o parte a minţii mele. Nu am putut să le continui, şi într-un fel m-am retras înspre teatru dintr-un soi de neputinţă de a face un alt gen de performanţă. Conţinând chestia asta am ajuns să fac ceva. De-aia, dacă cineva îmi spune, eşti un tip realizat, o să-i răspund: am realizat datorită faptului că mi-am recunoscut că aici pot să mă echilibrez pe mine, şi într-un fel, de-aia aş putea spune, într-un fel mărturisirea unui actor, a unei piese de teatru, a unei echipe care face un spectacol, ce mărturisim noi pe scenă? Povestea omului. Deci gestul meu, în acelaşi timp în Richard al III-lea, este un gest omenesc, al actorului-al omului, care e mulţumit-nemulţumit de condiţia lui, care vrea ceva, dar nu ştie dacă asta e calea cea mai bună, deci e un fenomen viu. Într-un fel, ca să o duc mai departe, asta este exact condiţia noastră de a fi indiferenţi în oraş sau în afara lui. Sigur, dacă te retragi în pustie, ai de făcut această muncă, de armonizare a ta cu pustiul, hai să zic pustiul natural, şi în acelaşi timp lumea, aglomerarea asta, că voiam să spun lumea monstruoasă, nu, aglomerarea din capul nostru. Şi până pustiul tău să devină o bogăţie sau bogăţia din exterior să devină un prilej de linişte. Noi practic zi de zi, clipă de clipă, nu lucrăm decât la asta. GD: Tabula rasa nu este o soluţie? CB: Nu, pentru că aş spune aşa: inocenţa ne-a fost dată ca un cadou până pe la şapte ani, după care va trebui să fie o realizare de conştiinţă, în care devin atât de relaxat şi de fluid încât tot ce ni se întâmplă este firesc. GD: Dar nu intervine aici conştiinţa de sine? CB: Nu, aş spune legătura cu conştiinţa, în care tu te simţi: da, sunt muritor, da, sunt un om care caută sănătatea, dar sănătatea ţine de altă condiţie decât forma trupului. Uitaţi-mă, aşa m-a făcut natura, şi de-aia am continuat: aşa mică cum era îţi făceai treaba cu ea. GD: Deci nu era vorba de sex, ci era vorba exact de condiţia asta umană, de faptul că putem să ne arătăm goliciunea într-un sens care nu are nicio legătură cu exhibiţionismul şi cu teatralitatea. CB: Într-adevăr, un actor într-o conferinţă de presă, din punct de vedere cultural, moral şamd., nu trebuia să facă acel lucru, dar sinceritatea mea a fost în acel moment totală, exact cum îţi povestesc ţie. Poate nu intru în detalii. Nu am intrat în detalii ca să-ţi vorbesc despre frustrările mele, pentru că nu are rost. Doar atâta spuneam: sunt, şi ştiu că sunt autorul, iar de la mine se vede foarte frumos, şi lucrez cu atenţie, cu ratări şi cu… mai ales că se întâmplă ceva: ratarea nu este definitivă, nici victoria nu este definitivă. GD: În general nimic nu este definitiv. CB: Nici moartea nu este definitivă. Îmi place această vorbă a lui Cioran: suntem cu toţii nişte farseuri; supravieţuim problemelor noastre. Dacă le recunosc şi văd, practic ajung… cred că la asta lucrez eu în perioada asta, pentru că sunt chemat aici să cer. Poate că le am în arhetip, genetic dat de codul transmis de tata şi de mama. Poate că le-am împrumutat din istoria pe care am parcurs-o până acum, tiparele, clişeele, şi sunt chemat, pentru că sunt prezent aici, să le observ şi să-mi dau seama că sunt relative. Culmea! Şi acum trăim în 2011 şi suntem în prag de 2012, când spun ăştia că vine sfârşitul lumii. Până şi ce a zis Einstein e relativ: viteza luminii nu e constantă. GD: Se vorbeşte foarte mult în ultima vreme despre acest iminent sfârşit al lumii. Pe mine mă amuză chestia asta, şi mă amuză foarte tare şi reacţia oamenilor, pentru că se sperie, se duc să-şi mărturisească păcatele şamd. De ce mă amuză? Pentru că este o dovadă de ipocrizie. CB: La bază e frica. Ipocrizia este aşa: mi-am pus o mască. GD: Văd, spre exemplu, oameni în vârstă, de la care presupun o minimă înţelepciune, înţelegere a vieţii, a fenomenului: te împaci cu ideea că eşti muritor. E adevărat, nu este acelaşi lucru dacă se întâmplă acum sau peste douăzeci de ani, însă cândva se va întâmpla. Procesul este iminent. CB: Eu pot spune că viaţa pentru mine este o şansă, adică un noroc. Eu ţi-am mărturisit sincer: mi-am găsit reduta cu teatrul pentru că nu am avut forţa, curajul, de a mă deschide şi de a accepta o altă direcţie. Dar mergând înspre teatru, teatrul, deci văzând partea slabă din această condiţie, această parte slabă a devenit o parte puternică, pentru că am fost hrănit de marile texte ale omenirii. Am fost hrănit de întâlnirile cu Andrei Şerban, Ciulei, Pintilie, Vlad Mugur, Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu, Horia Popescu, Dan Piţa, Veroiu… uite acum, laboratorul Grotowski, toate astea m-au făcut, din acest loc mic, să văd ce lume mare şi ce spaţiu este. În adânc, frica devine blocajul. Mâ identific eu cu o imagine, eu cu o condiţie a mea, financiară, socială, şi dacă ceva vine, şi viaţa vine şi te răstoarnă, tu nu o iei ca o tumbă făcută de un copil, ci o iei ca cineva care-ţi face rău, şi atunci te agăţi, răspunzi la o atitudine agresivă, aş zice, a întâmplării, cu agresivitate, pentru că simţi nevoia să te aperi, ai senzaţia că pierzi ceva. Culmea, şi e o întrebare care mi se întâmplă mie: eu încerc să-mi reamintesc, dar şi eu cad. Cine se luptă, când eu înainte de 27 august 1959, şi mai pune opt luni cât am fost intrauterin, nu am existat? Cine se zbate? De-aia întrebările: cine sunt? de unde vii? unde mergi? GD: Sunt întrebări cu răspunsuri relative, dar sunt întrebări la care nu putem da răspunsuri care să rămână ca nişte formule. CB: Da! Nu se poate! Şi e cu atât mai bine că nu găseşti formula, pentru că atunci continui, practic, aş spune ca în mitul lui Sisif: asta este piatra. Ea urcă, coboară, parcă ştii, iar nu ştii, iar la un moment dat te desprinzi de acest balans. GD: Există această imprevizibilitate a vieţii, pentru că nu poţi şti ce se va întâmpla peste cinci minute. Nu ştii încotro te poate duce, în cazul de faţă, o discuţie. CB: Şi uite ce frumos ne-a dus, pentru că am vorbit despre viaţă, pornind de la Bucureşti. GD: Şi ăsta e cel mai bun lucru. CB: Grotowski spunea foarte bine… şi practic, uite, noi facem o întâlnire între două prezenţe, şi în acelaşi timp ne-am dus amândoi înspre ceva uitat de noi, care face ca întâlnirea să fie prezenţă şi mărturisirea să fie acum, dar e ceva care vine din noi. Tocmai în momentul ăsta când a apărut filmul, care, după o lungă dezbatere, de sute de ani… Cine a scris? Shakespeare a fost cine a fost, sau nu? Şi a venit filmul „Anonimul”, care şi ca poveste e foarte interesant. Asta chiar vrea să spună despre noi toţi: fiecare dintre noi este un Shakespeare, şi în acelaşi timp în spatele lui se află Shakespeare-ul. Exact structura filmului. Ducele de Southampton l-a scris, l-a ales, sau întâmplarea a făcut să preia el chestia asta, şi în acelaşi timp cel care a scris e o mare absenţă, iar prezenţa poartă numele de Shakespeare. Prezenţa mea înseamnă Claudiu Bleonţ, dar eu nu sunt Claudiu Bleonţ. Eu sunt întâlnirile, sunt limba română, sunt ortodoxia, sunt tot ce a făcut ca eu să fiu aici. În acelaşi timp am scos şi am făcut roluri. Dar rolurile sunt în acelaşi timp scrise de alţii, regizate de alţii, sunt decizii pe care le-am luat împreună, sunt poate exagerări de-ale mele, conţinute de ei, sunt viziuni, şi au fost viziuni extraordinare pe care eu nu le-am înţeles, dar am rămas, le-am purtat… Gândeşte-te că, până să fiu, că se dădeau audiţii, a fost casting pentru „Concurs”, şi dl. Naum, că eram atât de pasionat de teatru, mi-a spus: du-te să te întâlneşti cu un mare regizor de film. Şi m-am dus! Nu mizam… eu trebuia să joc Hamlet la momentul ăla… să plecăm cu Hamlet, cu dl. Naum, în Grecia la un festival de teatru. Şi m-am dus şi am ajuns practic în scenariul lui, eu, să fiu acela, dar era o întâlnire ca azi. Azi am venit liniştit în relaţia cu tine! Hai să vorbim despre viaţă! Ce să spun? Să-ţi dau date, unde să mă vezi, unde să umbli după mine? Păi eu umblu după mine! GD: Nici mie nu-mi place schema. Am sărit întotdeauna din schemă. Asta am învăţat-o de la Buzura. Ieşirea din rând. Mi-a plăcut să ies din rând. CB: De ce e nevoie de rând? Rândul îţi dă siguranţă. Grupul îţi dă siguranţă. A fi adept îţi dă o linişte. Calea asta e justă. GD: Eu am înţeles că sunt individ, asta este. CB: România face pasul ăsta, să se înţeleagă şi să se acordeze, chiar în viaţa de familie, cu partenerul. Eşti chemat să-ţi asumi individualitatea, să nu-l transformi pe celălalt în siguranţă, în certitudini. De ce proiectăm asupra celuilalt asta, sau de ce când votăm vom fi dezamăgiţi de voturi? Pentru că noi când votăm punem rezolvarea problemelor noastre pe X preşedinte sau pe X partid. Or, nu poate nimeni să-ţi rezolve armonizarea ta lăuntrică, decât tu însuţi! Nici mama, nici tata, nu pot să facă asta. Tu ţipi şi mama îţi dă ţâţă, ăsta este pragul pe care trebuie să-l depăşim. Mama îţi dă şi există, dar de la un moment dat nu mai poate fi ea, şi atunci inventăm „taţi”, asta apropo de tătuca Stalin. Ne dedicăm unei cauze şi zici dom’le, m-am dedicat cauzei ăsteia şi automat… dar la un moment dat cauza aia pare că se întoarce împotriva ta şi tu eşti pus în situaţia să te reaşezi şi spui: mă aşteptam de la tine, de la voi, de la Teatrul Naţional, de la România, să facă ceva pentru mine! GD: Dar nu eu, ca individ… CB: Dar nu eu, da! Deci aici e joaca, şi asta este o chestie pe care o mărturiseşte orice spectacol de teatru. E nevoie de teatru, sub diferitele lui variante. De la teatrul popular… Apolinicul şi dionisiacul, adică teatrul care se duce înspre sfere înalte, unde şi acolo ţi se spune, există un balans între ying-yang, între întuneric şi lumină, şi pe urmă cobori înspre straturile mai de jos, adică el-ea. Toate însă mărturisesc aceeaşi poveste. GD: Cum poate fi privit Bucureştiul, în etapele lui, privind la istoria recentă din, să spunem, ultimii treizeci de ani? Centrul Istoric în etapele lui, pornind de la agitaţia de pe vremuri tip Lipscani, pe care o ştim foarte bine. Mergeam să ne cumpărăm blugi de pe Covaci etc., şi ajungând în ziua de azi când totul este mai aerisit, sunt terase, e o lume care merge oarecum spre bine. CB: Nu oarecum! Merge spre bine! Spaţiul ăla este un loc care trebuie să arate curat, trebuie să aibă un stil, o intenţie. Vorbesc aici pentru zona designeri şi arhitecţi care se ocupă de acel loc, pentru că practic Centrul Vechi este un teatru cu oameni vii care joacă şi sunt în acelaşi timp spectatori. El trebuie asumat, acolo vin oameni să interacţioneze, să privească alţi oameni, cum sunt îmbrăcaţi, ce-şi spun, se ascultă poveşti, se ascultă muzică, se întâlnesc oameni, se despart oameni, se desfăşoară poveşti acolo. Dacă e să fim sinceri, se desfăşoară poveşti, iar o parte din voi va spune: poveşti triste sau vesele. Da, dar dacă eşti actor şi te recunoşti, aşa cum spune Shakespeare „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” în momentul ăla trebuie să-ţi dai seama că o parte din noi doar e prezentă şi vede: uite, m-am întunecat, uite m-am îndrăgostit, uite ea pleacă, suferă! Uite, ea s-a dus cu altul, mă lasă pe mine! Păi astea-s în toate piesele! Există cineva care-i cere celuilalt ceva, tu vrei, dar nu înţelegi de ce, toate astea se întâmplă, şi spaţiul ăla cu cât va fi mai acceptat, asumat – şi aici aş spune că accentul vine pe edili, ei, cei care, mai ales arhitecţii, faţă de care am un mare respect, pentru că ei, într-adevăr, determină prin arhitectură, prin jocuri, prin viziune, imaginea oraşului. Avem arhitecţi mari şi o şcoală de arhitectură senzaţională. Designerii, care sunt foarte… Au apărut oameni… am văzut nişte cluburi acolo atât de frumos personalizate, au câte o poveste. Adică vrei într-o zi să mănânci, să simţi româneşte, te duci acolo, vrei altceva, te duci dincolo, vrei ceva nu ştiu cum, balcanic, te duci acolo… Bucureştiul rămâne prin Centrul Vechi, pe care oamenii acum, încet, cu răbdare, îl modelează şi e modelat şi de cei care fac din afară, ca un regizor, ca un scenograf, care îl îmbracă, şi în acelaşi timp de cei care ştiu să respecte, să accepte şi să recunoască Centrului Vechi ceea ce este. Este povestea culturii româneşti acolo. Nu în sensul că… Bucureştiul este un oraş de provincie ca şi New Yorkul, ca şi Shanghaiul, ca şi Tokyo. E o provincie. Mă duc în Tokyo şi la un moment dat zici, bă, dar altceva decât aşa…? New Delhi… am fost în Jaipur, în Rajasthan… E superb, vezi o cultură nouă, dar apoi… Bucureştiul are un specific, care e un specific naţional – sigur, cu nuanţe, altceva e Iaşiul şi altceva e Clujul, ca nuanţe, Craiova sau Constanţa – dar în el poartă amprenta acestor vibraţii ale spaţiului românesc. GD: De ce ne lipseşte Bucureştiul când îl părăsim? CB: Pentru că eu cred că în adânc aş zice să suntem identici, similari fiind diferiţi, sau suntem complementari fiind altfel. Lucrarea noastră sufletească, spirituală, o facem aici, şi e nevoie de momente de pauză şi de respiro, dar aici, asta este piatra pe care trebuie să o urcăm noi, ca în mitul lui Sisif. Eu l-am întrebat efectiv pe părintele: părinte, ce să facem, că văd că există o armonie, un echilibru, şi clar, cei care se dedică mânăstirii o fac pentru această recunoaştere în adânc – cine sunt. Vorbesc de mănăstirile ortodoxe româneşti pentru că sunt… copilărind în mănăstire şi în biserica bunicului meu e firesc să vorbesc despre… Şi am simţit că într-un fel există o mănăstire a teatrului. Noi, oamenii care… A face teatru este un fel de a fi. Chiar pentru cei care fac arhitectură, medicină, chiar pentru cei care lucrează la RATB. Să fii şofer în Bucureşti pe autobuzele astea foarte mişto – jos pălăria pentru primărie pentru că le avem. Pe cuvânt că eu merg cu ele. Mă bucur când merg într-o sufragerie imensă şi zic, uite mă, merg într-un Mercedes Citaro. Şi mai zic: jos pălăria pentru primăria Bucureştilor. Îmi place momentul ăsta al lui Oprescu. M-am dus de drag să trec, am avut emoţii să trec pe sub podul de la Antena, ăla de la pasaj. M-am bucurat să trec peste podul ăla la Carrefour. Bucureştiul se mişcă, dar dacă noi ne grăbim… Spune-i unui copil de un an: de ce nu ai mă şapte ani? De ce nu ai zece? Stai mă! Are timpul lui! România are ritmul ei şi şi noi suntem impuşi în ritmul ei. A-l simţi şi a merge cu el ne eliberează de frustrări. Dacă suntem prea grăbiţi şi noi am vrea acum să se întâmple tot, eu aş spune povestea aia: vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă? Spune-i planurile tale pe următoarele două luni! GD: E o declaraţie de iubire necondiţionată? CB: Da! Faţă de România în general, şi eu fiind bucureştean, faţă de Bucureşti. Pentru că nu ceri nimic în schimb, trebuie să iubeşti. La iubire nu e un schimb… iubesc, dar trebuie să faci şi tu ceva jocuri pentru mine. Iubirea aia spre care tind nu o realizez de fiecare dată. Am aşteptări şi eu, am pretenţii, sunt despotic, am momente când aş vrea să… pentru că şi la mine se schimbă atenţiile, şi revine egoul meu puternic şi zic, dar de ce asta nu arată bine? Şi pe urmă măcar observ şi-mi spun, obosesc, cad, mă ridic, dar ştiu că dimensiunea asta nu face decât să adauge – exact aşa am zis şi atunci la conferinţă – nisip în dinţi. Eliberează-l! Păi da, dar am nisip în dinţi! Vezi că nisipul este autocreat. Da, e aglomeraţie! Păi am fost în aglomeraţia din Jaipur, Rajasthan. Deci, milioane de oameni pe stradă, biciclete, vaci, maşini, pietoni… şi oamenii nu se plângeau. GD: Exista acel spaţiu intim al fiecăruia, îşi creau ei acest spaţiu intim? CB: Există, prin structura aia, totuşi, o civilizaţie care a avut mult de spus în tehnica de cunoaştere şi de armonizare lăuntrică – cultura hindusă, tibetană – care face ca lumea să devină fluidă. De noi depinde ca să devenim fluizi. Gândeşte-te la un singur lucru: se plânge lumea că este haos în Bucureşti. Nu e mai mult haos decât în Paris sau în Anglia. În Paris am auzit că au început să facă restricţii ca pe vremea lui Ceauşescu, astăzi circulă cei cu soţ, mâine cei fără soţ! În Anglia, dacă vrei să treci prin centru, poţi, dar plăteşti zece lire. Vin astfel bani la buget. Cred că prin acceptare matură şi responsabilă să optăm şi noi spre aşa ceva. De ce? O să zică lumea, bă, dar ţie îţi dă mâna, că tu nu ai maşină şi nu conduci! Din laşitate! Am făcut de trei ori şcoala, dar nu am dat examen. Dar pot să recunosc un singur lucru: marea majoritate visăm să ne mişcăm prin Bucureşti într-o sufragerie: Hammer, X5, X6, Navigator, Escalade… Băi nenică, cât spaţiu ocupi? În cât timp se pot face străzi? Deci aici bucureştenii ar trebui să ajungem într-un fel să vedem că suntem copărtaşi la dependenţa de Bucureşti, şi în acelaşi timp şi creatorii. Da dom’le, eu renunţ! Sunt familii care au trei sau patru membri şi toţi au maşini. Deci dacă ies patru oameni pe stradă, sunt patru maşini! Am citit că la un moment dat în Atena nu aveai voie să treci prin centru singur în maşină.
de Marisa Calvi "Bine ati revenit!" .... Am avut totusi o dezamagire. La sosirea in Valea Regilor, locul in care multi faraoni au fost inmormantati in pietre, am aflat ca mormantul lui Kuthumi din viata sa ca faraonul Tuthmose era inchis. In acea noapte l-am "confruntat" pe Kuthumi. "De ce este mormantul tau inchis dupa ce eu am calatorit atat de mult pentru asta?" am intrebat eu. "Pentru ca nu este un pelerinaj pentru mine. Este un pelerinaj pentru tine" a fost raspunsul lui. Inconjurata si sustinuta de fiinte asemanatoare ca suflet, aceasta calatorie a fost o oportunitate profunda si bogata pentru a ma simti pe mine. Pentru a simti vietile trecute sfaraind si totusi stiu ca a fi constienta de ele a fost tot ce era necesar pentru a se intoarce acasa. Pentru a avea incredere ca mi-am deschis parti din mine care asteptau sa faca parte din experienta vietii mele. Pentru a pasi in Egipt inca o data, dar de data asta ca o fiinta constienta, stiind ca eu sunt un creator.
Bine ati revenit intr-adevar!
sursa:www.crimsoncircle.com
" ... La intervale rare si pe durata perioadei de tranzitie de la o era mareata la alta, legea cosmica
permite fiintelor din taramul angelic si al ierarhiei spirituale sa treaca prin voal si sa aiba contact cu membrii treziti, selectati ai
rasei umane. Trebuie sa va exprimati o vointa si o dorinta de a interactiona cu aceste minunate, avansate fiinte, deoarece acestea
nu va vor incalca liberul arbitru. Cand va concentrati atentia pe un anume maestru, inger sau Fiinta de Lumina, acestea devin
imediat constiente de voi si va vor raspunde. Cu cat dorinta voastra este mai sincera, mai intensa si mai constanta , cu atat mai
mult isi vor rasfrange radianta lor asupra voastra. Ingerii vostri pazitori, ghizii spirituali si invatatorii vor face fiecare efort pentru a
va asista pentru a primi frecventele cele mai inalte ale intelepciunii, care sant critice pentru aceste timpuri haotice ale
transformarii. Aceste fiinte pline de bunavointa se straduiesc sa va castige atentia , intensificand lumina in centrul plexului vostru
solar si eventual in Inima voastra Sacra. Ati asteptat secole intregi pentru a fi invitati sa comunicati constient cu maestrii
ascensionati si taramurile angelice si acestia au asteptat rabdatori acest timp. Comunicand cu fiintele de lumina este un mare pas
evolutionar pentru voi, ca fiinte umane, deoarece aceasta faciliteaza rapid o noua constiinta constienta si o transformare puternica
in voi insiva. Mai mult, va veti conecta mai intai si apoi veti invata sa interactionati si sa comunicati cu ghizii vostri personali sau,
cateodata, maestrul vostru invatator va stabili rapid o relatie cu voi , in special daca ati facut un angajament sa lucrati cu acea
fiinta speciala, inainte de a va incarna in aceasta viata. ... "
