Năzuinţele noastre pot fi satisfăcute în special prin accesul la lumile imaginare ale poveştilor. De cele mai multe ori, nu doar noi suntem în căutarea tărâmurilor fantastice, căci tocmai personajele întâlnite în carte ne determină să ne dăm de-a dura, alături de ele, pe culmi nebănuite. În felul acesta descoperim că luăm parte la o poveste în care se cuibăresc şi altele, îmbinate asemenea păpuşilor matrioşka. Până la urmă, se construiesc nivele de poveste în care noi, ca eroi, testăm fragilitatea realităţii în antiteză cu planul posibilului.
Personajele colecţionează poveşti în al căror spaţiu îşi îngăduie să evadeze. Participând la poveste, avem în final o aventură împreună. Cititorul ajunge să se cufunde într-atât în text, încât călătoreşte până la a se uita pe sine cu totul, în timp ce migrează alături de personaje spre fel şi fel de lumi imaginare. În baza acestora ajung să se identifice şi mai mult cu personajele în căutare de fantastic.
Dintre colecţionarii de poveşti dragi mie, îi amintesc pe:
Hans Thomas din Misterul cărţilor de joc (Jostein Gaarder)
Să ne înțelegem de la bun început că o carte nu e necesară. Nu satisface nicio nevoie obligatorie, bazală, nu mulțumește trebuințe imediate, primordiale. Nu-ți promite nimic, nu garantează nimic. E un obiect dispensabil. Te cultivă, te deșteaptă, dar nu e musai (să vrei) să fii mai deștept. Poți trăi mult și bine fără să știi nimic. (Și nici nu se întâmplă ca necititori veterani să se apuce brusc de citit, mutilați de vreo revelație nocturnă sau diurnă, decât în excepții, iar excepțiile nu contează, că de aia-s excepții, că dacă ar conta, n-ar mai fi excepții, capisci?)
Așa că, fii pe pace, poți să rămâi în continuare prost și Pământul tot o să se învârtă. Plus că e, de multe ori, o bombă cu efect întârziat, un proces dificil. Se lasă de multe ori cu dureri de cap, confuzii cu privire la sensul vieții, întrebări apăsătoare, nopți albe. De ce ai vrea asta? Aruncă o privire prin statisticile care zic că mai bine de jumătate dintre români nu au citit o carte în ultimul an. Devine tot mai limpede că cititul nu aduce nimic de folos în comparație cu, să zicem, pâinea noastră cea de toate zilele. Căci trăim într-o țară în care întrebarea “De ce să citesc când eu mor de foame?” e considerată o justiție inatacabilă și inviolabilă. Și pentru o nație a cărei cea mai pertinentă sentință legată de cultură e ”Mănânc, deci gândesc”, am înșirat motivele pro-lectură de mai jos.
1, Cel mai la îndemână motiv să pui mâna pe o carte – când îți pică netul. Cu tot cu televizor. Sau când ți se ia curentul și soarele e încă sus pe cer. N-ai nici rebusul la îndemână, ești încuiat în apartament, n-ai bani să ieși la o bere. Ce strică să iei o carte ca să treacă timpul? Poate așa descoperi că-ți place. Sau poate nu. Măcar ai încercat.
2. Dacă ai copil și vrea să-i citești basme. Ia o carte cu povești, citește-i. S-ar putea să descoperi că-ți place și ție. Sau poate nu, și, mai încolo, să te trezești trecând cu copilul tău pe strada Chopin și să zici “Ce poet bun era Chopin ăsta!” și copilul tău să bufnească într-un râs isteric.
3.
Ești casnică, faci curat de 3 ori pe zi, până când, într-o zi, dai peste o carte căzută în spatele dulapului. Te așezi în fund și răsfoiești câteva pagini cât te odihnești. 4.
Aștepți metroul. Sau trenul. Întârzie suficient cât să te copleșească plictisul. Data viitoare, te gândești, iei măcar o carte de colorat cu tine. Dar nu iei o carte de colorat că ți-e rușine de ce-ar zice oamenii. Iei una mai serioasă. Citești zece, douăzeci de pagini. 5.
Ai o revelație într-o zi stând pe budă, fără smartphone. Te plictisești, cineva a lăsat o carte deschisă, cu fața în jos, lângă cadă.
6 Ȋți place să fii considerat cult și la zi cu tot ce se întâmplă, așa că nu eziți să te afișezi cu o carte/ziar în mână pe care nu le citești niciodată. Din întâmplare, trece șeful tău și tu deschizi cartea și te dai că citești. Peste 5 minute, te găsești citind pe bune. Devii credibil în ochii celorlalți. (îți recomand Cartea snobilor, de Thackeray)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu